Pastila de Kapitalism

11. Capitalismul, văzut din cer

Gata: de vineri, Kapitalismul intră în cinematografe şi n-am să vă mai servesc alte pastile în paginile „Adevărul”. De vineri, filmul trebuie să-şi vadă de viaţa lui. Desigur, am să-l însoţesc pe unde pot, la premierele din Bucureşti, Constanţa şi Cluj – în prima săptămână -, apoi la Iaşi, Braşov şi Timişoara… Dar am să-l însoţesc ca observator, curios de felul în care îl văd spectatorii.

Acum cinci ani – când am scris primul sinopsis – ca şi astăzi, ziarele şi ecranele erau pline de scandaluri de corupţie, de relatări despre investigaţii începute şi dosare penale neterminate. Mi s-a părut atunci, ca şi acum, că, dacă închid ochii aud doar un vacarm din care nu se mai înţelege nimic. Văzută din satelit, România ar părea ascunsă de un nor înecăcios de zvonuri şi de emanaţii toxice. Un nor stătut – pentru că, în cinci ani, nu pare să se fi mişcat din loc.

Tentaţia „exorcizării”

Din impresia asta de hărmălaie generală şi neputincioasă s-a născut scena cu televizoarele pe un acoperiş. Pe ecranele lor am pus imagini din afacerile necurate care ne-au invadat în ultimii ani. Camera trece de la unul la celălalt, vocile, numele, faptele se amestecă. Am avut, la un moment dat, intenţia să termin filmul cu o serie de explozii: să arunc în aer ecranele cu tot cu imaginile lor, aşa cum – în „Blow-up” – Antonioni filmează în ralanti vila din deşert făcându-se ţăndări, laolaltă cu accesoriile capitalismului occidental: frigidere, televizoare etc. Am renunţat: utopia asta anarhistă mi s-a părut nepotrivită, un soi de exorcizare copilărească. Pentru că eu nu mă războiam cu capitalismul ca idee.

Un film gândit ca să rămână

Am vrut de mai multe ori să abandonez proiectul. De ce trebuia să fac un astfel de film? Ca să mai suprapun şi eu o voce peste zgomotul ăsta de fond insuportabil? Aveam eu ceva nou de adăugat sutelor de ore de dezbateri, miilor de pagini de investigaţie jurnalistică? Am crezut, cred şi acum, că da. Cred că ne-am pierdut puterea de a ne revolta, de a ne mai uimi, de a asculta ce spun oamenii care au avut puterea şi mijloacele să clădească o nouă societate, după chipul şi asemănarea lor. Mi-am propus să-i privesc cu stupoare şi să-i ascult cu naivitate; în felul acesta să fac un pic de ordine în hărmălaia asta şi în propriul cap. De asta, cred că e un film util, şi mai ales sper să fie util peste ceva vreme. L-am gândit ca să rămână. O să vedem dacă am reuşit.

De vineri, filmul iese la bătaie. Să îi ţineţi pumnii. Şi dacă peste încă cinci ani lucrurile vor sta la fel? Mai bine să ne ţinem cu toţii pumnii – unii altora.

“Văzută din satelit, România ar părea ascunsă de un nor înecăcios de zvonuri şi emanaţii toxice.”

text publicat în ziarul Adevărul din data de 21 aprilie 2010-

10. Nopțile de la OTV

În iunie 2009, am filmat în vechiul studio din Piaţa Romană. Ştiam că OTV urmează să se mute în localuri mari şi moderne, dar nu puteam să-mi imaginez postul altundeva decât la ultimul etaj din acest bloc insalubru din buricul Bucureştiului.

Mă întrebam chiar dacă Dan Diaconescu nu face o greşeală, dacă succesul OTV se va menţine odată ce va fi la fel de strălucitor ca şi celelalte televiziuni. Dacă subita lui pasiune pentru calitate tehnică, pentru plasme şi pentru computere nu atacă însăşi esenţa OTV.

„Poporul” vrea să i se facă dreptate

În prima seară, am ajuns acolo imediat după plecarea lui Vadim Tudor şi Gigi Becali, care tocmai câştigaseră două locuri în Parlamentul European. Pe vremea aceea, nu plănuiam să merg la Strasbourg cu Becali şi nici nu ştiam că cele două momente se vor întâlni în film, la montaj.

Jos, în stradă, la poarta OTV erau tot felul de oameni care îl aşteptau pe „domnul Dan” – oameni cu petiţii, dosare nerezolvate etc. Mi-am adus aminte că, în primii ani după Revoluţie, la poarta Televiziunii Publice era o agitaţie similară, dar iată că cei necăjiţi migraseră spre altă adresă. Într-o ţară în care oamenii îşi caută dreptatea la televizor, e limpede că democraţia nu se simte bine.

E greu de descris atmosfera din apartamentul OTV. Am petrecut acolo vreo trei nopţi. Angajaţii şi invitaţii păreau spectre obosite de exerciţiul ăsta repetat. La impresie concura desigur lumina de neon de pe culoarele colorate în roz şi mobila de piele artificială gălbuie.

Ne-am instalat în „platou”, îl filmam pe DD, care se pregătea de emisiune, când am auzit tehnicianul numărând secundele până la intrarea în emisie. Nimeni nu s-a panicat, numai noi – care abia am reuşit să ne extragem din cadru cu toate uneltele noastre de filmare. Senzaţia asta – că te poţi trezi pe ecranele a sute de mii de oameni aşa, din greşeală – n-am mai trăit-o altundeva.

Un OTV sud-american

În a doua seară, am instalat oglinzile noastre într-un birou folosit ca anticameră pentru petenţi. Ne-am înţeles cu Dan Diaconescu să facem interviul în pauzele dintre momentele lui de emisie. Din când în când, asistentele veneau să-l caute şi pleca alergând spre studio.

În pauze, dl Diaconescu m-a uimit cu o analiză sociologică precisă a României amărâţilor, pe baza căreia patronul de televiziune îşi construise planul de media. Ne-a povestit şi că vrea să se exporte reţeta OTV în Europa, dar mai ales în America Latină – cu care lumea noastră are atâtea asemănări.

Îmi mai amintesc că lui Diaconescu i-au plăcut oglinzile, se gândea să îşi comande un set pentru noile platouri. Între timp – apartamentul din Romană ţine de istorie sau mai degrabă de pre-istoria televiziunii româneşti. Într-un fel îl regret. Astăzi, toate televiziunile seamănă între ele.

-text publicat în ziarul Adevărul din data de 20 aprilie 2010-

9. Capitalismul, cuibărit în Palatul R.S.R.

Când lucram la filmul „Dacia, dragostea mea” (regizat de Ştefan Constantinescu şi Julio Soto) am nimerit într-un loc care mi-a căzut imediat cu tronc. Lângă Craiova, Dinel Staicu – fost miliţian, devenit om de afaceri proeminent – a înfiinţat un parc tematic dedicat legăturilor sale nostalgice cu trecutul: Muzeul R.S.R. Pe aleea care duce spre hotelul din mijlocul parcului sunt înşirate maşini de miliţie şi statui cu personajele mitologice ale istoriei noastre (Ţepeş, Mihai Viteazul etc.).

Aleea conduce către un soi de altar portocaliu din care ne face cu mâna tovarăşul Ceauşescu. La dreapta lui fâlfâie – supremă ironie! – steagul Europei unite. Am ştiut de la început că acesta ar fi un loc ideal pentru filmul cel nou: că doar din miturile vechi s-a întrupat capitalismul românesc. „Fantoma lui Ceaşcă” face bani pentru noii multimilionari.

Dansatoarele-miliţian şi ciuperca Gano

Am luat aşadar legătura cu Palatul (acum este administrat de dl Costi Gheorghe, căruia îi mulţumesc pe această cale) şi am cerut programul manifestărilor. Pentru că pe lângă hotel, Palatul închiriază spaţii pentru diverse evenimente: campionatul câinilor de salvare, întruniri de afaceri, nunţi şi botezuri.

Şi-am aflat că la începutul lui iulie urma să aibă loc acolo un simpozion dedicat… ciupercii Gano! Habar n-aveam ce este această ciupercă. La data stabilită, ne-am înfiinţat cu echipa şi am asistat timp de şase, şapte ore la prezentarea calităţilor acestui produs şi a posibilităţilor de a te îmbogăţi de pe urma lui. Era de fapt un seminar de direct marketing, formă de business prin care câştigi bani prin vânzarea directă a produsului. Cu cât convingi mai mulţi oameni să îl cumpere şi să asiste la alte seminarii, cu atât câştigi mai mult.

În barul hotelului, unde uneori evoluează la cerere o trupă de dansatoare îmbrăcate în costume de miliţian, erau adunaţi cam 40 de oameni care visau cu ochii deschişi la schemele de acumulare descrise de organizatori. Erau cetăţeni de toate felurile: profesori de matematică, funcţionari, doctori, pensionare, în fine – popor. Iată, m-am gândit cu empatie, un popor necăjit care se leagănă în mirajul îmbogăţirii. Dar asta nu e ceva particular, există şi în ţările dezvoltate. Era, deci, un semn de normalitate.

Tenis în curtea fabricii

Seara, când am ieşit din subsolul unde se afla barul, ne-a întâmpinat statuia lui Ceauşescu. Am mâncat pe terasă din meniul restaurantului R.S.R., în timp ce de pe terasa cealaltă se auzeau strigăturile de la o nuntă. Vizavi se vedea o enormă uzină dezafectată, în curtea căreia se juca tenis. Toate ingredientele capitalismului autohton îşi dăduseră întâlnire acolo. Scena n-a mai intrat în film, dar am rămas cu amintiri interesante.

– text publicat în ziarul Adevărul din data de 14 aprilie 2010 –

8. Bântuiți de Nicolae Ceaușescu

Am mai spus-o în pastila precedentă: fiecare milionar are în traistă o baghetă de regizor. De data aceasta, aş vrea să vă povestesc un alt episod, care nu a intrat în montajul final al „Kapitalismului…”. Unul dintre personajele cu care am filmat este proprietarul unei mari antreprize specializate în demolări (care, între timp, face şi construcţii). Mi se părea că metafora demolării e strâns legată de ce s-a întâmplat în România tranziţiei.reflexele să joace un rol. Comandasem special nişte oglinzi din plexiglas cu suporţi metalici, huse şi tot tacâmul.

“Un om între oameni”

Am filmat pe mai multe şantiere ale firmei respective, apoi într-o şedinţă a consiliului de administraţie şi ajunsesem la momentul în care trebuia să facem un interviu. La toate interviurile am folosit un set de oglinzi mari, dispuse în jurul scaunului pe care stă interlocutorul, în aşa fel încât să fie văzut din mai multe unghiuri şi reflexele să joace un rol. Comandasem special nişte oglinzi din plexiglas cu suporţi metalici, huse şi tot tacâmul.

Ne-am cărat cu ele peste tot, ceea ce s-a dovedit o corvoadă inimaginabilă – dar, dacă aşa cerea concepţia, ce să-i faci. Şi când a fost să facem interviul cu dl antreprenor, n-am reuşit nicicum să îl conving că trebuie să ne aşezăm undeva, într-un birou. Dânsul îmi tot repeta că el este un om între oameni – deci nu vrea să apară singur; că nu vrea să stea pe loc în faţa camerei – pentru că ar fi o situaţie artificială. Eu tot ziceam că, pentru o discuţie mai puţin superficială, e util să avem un pic de linişte şi să nu ne plimbăm de colo-colo. M-am supus.

Cu oglinzile în şantier

În spatele clădirii de birouri, firma avea un teren plin de utilaje, unde se construiau nişte hale. Şi iată-ne umblând cu oglinzile după noi prin şantier, la 35 de grade Celsius. Acolo şi-a dorit patronul să filmăm. Pe deasupra, a vrut să fie înconjurat de câţiva dintre colaboratori, cam zece oameni. Noi am instalat oglinzile într-un loc, dar omul, când a venit, ne-a mutat mai aproape de parcul de utilaje, 200 de metri mai încolo.

Cameramanul şi sunetistul nu puteau să alerge după noi, aşa încât defilam alături de patron încercând să fac conversaţie, amândoi fiind urmaţi de cei zece colaboratori, în timp ce echipa ne filma de la distanţă. Am sucit oglinzile de vreo trei-patru ori, soarele cădea şi eu uitasem ce voiam să-l întreb.

Am avut pe loc imaginea noastră: semănam cu cortegiul bătrânului dictator care ne vizita după 20 de ani de la Revoluţie. Ceauşescu era, iarăşi, printre noi. I-am şi spus antreprenorului că mizanscena aducea cu o vizită de lucru. A râs. Încă o dată, ceea ce a rămas în afara cadrului era mai interesant decât filmarea în sine.

– text publicat în ziarul Adevărul din data de 13 aprilie 2010 –

7. Becali și artele frumoase

Una din cele mai anevoioase relaţii am avut-o cu Gigi Becali. Am încercat de câteva ori să îi explic la telefon ce fac, dar convorbirile noastre durau maximum 50 de secunde pe ceas şi se terminau în coadă de peşte („veniţi mâine la Palat” – îmi spunea interlocutorul meu – fără să adauge vreo oră; pentru cine nu ştie – Palatul este reşedinţa de lucru a dlui Becali de lângă Piaţa Victoriei). Am constatat în scurtă vreme că îmi lipseşte vocabularul ca să mă fac înţeles. Îmi doream ca omul să apară în „Kapitalism…” pentru că „reţeta de succes Becali” e diferită de a celorlalţi magnaţi români. Şi, pe de altă parte, pentru cine urmăreşte chiar şi cu coada ochiului presa românească, spectacolul Becali e imprevizibil şi savuros.

Cred că orice documentarist şi-a dorit să se transforme într-o muscă dotată cu o cameră video – iar Becali e tipul de personaj pe peretele căruia ai vrea să fii o astfel de muscă. Desigur, riscul de a fi strivit e mare (după cum se va vedea mai jos) dar tentaţia rămâne. Îmi amintesc cum am vorbit la telefon când Becali era la Monaco, în vacanţă, şi cât mi-aş fi dorit să fiu şi eu acolo cu echipa. N-a fost să fie, dar ni s-a permis să îl însoţim în prima lui zi de europarlamentar. Era pe 14 iulie 2009, la Strasbourg.

Scena e în film şi este probabil printre cele mai bune, pentru că aterizarea lui Becali în bârlogul eurocraţiei spune multe despre ce putem da noi Europei. Ceea ce n-a intrat în film este un dialog pe care l-am avut pe culoar, în care domnul Becali şi-a exprimat neîncrederea în puterile mele de a realiza o producţie de succes. „Dacă aş fi eu regizor la filmul ăsta – mi-a spus – am ajunge sigur cu el la Oscar.” Am simţit o uşoară invidie în glas – ceea ce m-a gâdilat plăcut: să fii invidiat de un om atât de bogat nu e puţin lucru. Dar am mai înţeles ceva important: în fiecare miliardar, există un regizor. Să fii regizor, să creezi o lume, este – pentru ei – un act de putere echivalent cu ceea pot ei face prin puterea banilor. E bine: asta înseamnă că mirajul filmului există încă.

Celelalte arte nu sunt la fel de fascinante. Peste câteva săptămâni am fost primiţi să filmăm la „Palat”, în Bucureşti. Venise şi un artist – să prezinte câteva pânze. Unul din tablouri înfăţişa un peisaj marin: deasupra mării plutea o uriaşă cruce iar din nori se ivea chipul lui Becali, înconjurat de raze de soare. Becali a declarat că nu se pricepe la pictură (spre deosebire de film, m-am gândit eu). În cele din urmă, şi-a pierdut răbdarea şi ne-a trimis şi pe noi la plimbare. Şi pentru că Andrei Butică, operatorul filmului, a mai rămas să filmeze câteva secunde, gazda i-a ars o palmă zdravănă pe spinare, de am crezut că lui Andrei o să-i scape camera. E ultima oară când ne-am întâlnit cu dl Becali.

– text publicat în ziarul Adevărul din data de 7 aprilie 2010 –

**********************

6. Așteptându-i pe miliardari

STRATEGII de SUPRAVIETUIRE.

La usa lui Patriciu. Din asta nu se face un film.

La un moment dat, mi-am spus că nu am altă soluție decât să încep să mă filmez pe mine așteptându-i pe miliardari. Să construiesc totul în absență – folosind informația din presă și arhive și să mă filmez la ușa lor, pierzând timpul. Detest genul ăsta de filme, în care realizatorul se instalează în prim-plan (vezi Michael Moore) și – pentru că nu se întâmplă nimic – își face de lucru prin anticamera subiectului sau îl vedem vorbind la telefon cu secretarele și bodigarzii. Până la urmă, în lipsa unui contact direct, autorul își face demonstrația și atât.

Într-o dimineață am primit confirmarea că putem filma cu Dinu Patriciu la sediul Rompetrol, trebuia doar să îl așteptăm la intrare. Am stat pe Calea Victoriei câteva ore. La un moment dat am observat un om în vârstă, care se instalase la cerșit pe un scăunel lângă intrarea de la Rompetrol. L-am întrebat dacă e de acord să filmăm  și am stat de vorbă un sfert de oră. După care am plecat (ni s-a spuns că dl Patriciu nu mai ajunge la birou în ziua respectivă), cu sentimentul că măcar am filmat ceva. N-a rămas nimic din interviul cu bătrânul de la ușa lui Patriciu, îmi amintesc doar o frază: „revoluția e ca o viitură, scoate la suprafață toate gunoaiele și tot mâlul. Dacă nu ești destul de țeapăn pe picioare, te mătură.”

– text publicat în ziarul Adevărul din data de 6 aprilie 2010 –

**********************

5. La filmare cu mogulii

Probabil că mulți se întreabă cum e să interacționezi cu unii dintre cei mai mari afaceriști din România. Alexandru Solomon povestește despre experiența filmărilor cu mogulii:

Să filmezi milionari ar putea constitui un gen documentar aparte, cu grad ridicat de pericol, cum sunt filmările în cosmos sau cele cu urşi grizzly. Când m-am apucat de „Kapitalism – reţeta noastră secretă”, bănuiam că va fi greu, dar nu ştiam exact la ce m-am înhămat. Trebuia să predau versiunea scurtă în noiembrie 2009 televiziunii franco-germane „Arte”, iar eu în aprilie încă nu aveam nimic sigur.

În 6 mai a fost prima zi de filmare. Primul care ne-a primit a fost Ioan Niculae. Asta a constituit o experienţă năucitoare. L-am însoţit de dimineaţă până seara, mai întâi la Zimnicea, unde construia o fabrică de bioetanol, apoi cu iahtul lui pe Dunăre spre combinatul chimic de la Turnu Măgurele.

La un moment dat, pe traseul de pe Dunăre dispăruseră balizele şi domnul Niculae a sunat la Căpitănie să întrebe unde exact e canalul navigabil. A aflat astfel că ne îndreptam cu toată viteza spre un banc de nisip şi a putut să evite coliziunea în ultima clipă. Asta e România, mi-am zis: poţi să ai un iaht care costă sute de milioane de dolari şi să rămâi împotmolit, la fel cum un Maserati îşi poate găsi sfârşitul într-o gură de canal pe bulevard. Dar România e aşa pentru că fiecare şi-a luat câte o halcă şi n-a mai rămas nimic la comun.

În continuare, am alergat după patron pe platforma de la Turnu Măgurele; nu puteai face un singur cadru: omul era atât de dinamic că nu putea fi prins. Adio decupaj, adio concepţie de filmare şi stil. Pe seară ne-a adus înapoi cu iahtul. La Zimnicea îl aşteptau de câteva ore bune nişte parteneri străini. Ziua lui nu se terminase: la 9 seara a intrat în şedinţă, iar noi am plecat acasă, cu capul vâjâind de vânt şi de gânduri.

„Luceafărul” capitalismului

În săptămânile următoare am stat mai mult la pândă şi pe telefon: ceilalţi moguli nu se lăsau prinşi. Între timp, mă consolam cu George Pădure, care era – desigur – mai liber decât ceilalţi (ceea ce nu înseamnă că nu îi sunt recunoscător). Pădure a fost un star al începuturilor capitalismului românesc, astăzi uitat. Într-o zi ne-a dus la Constanţa, unde fusese picolo, apoi şef de restaurant în tinereţe. Am mâncat împreună chiar la acel local, serviţi de un chelner cu care Pădure fusese, pe vremuri, coleg. Fostul şef privea cu un ochi profesionist, vag nemulţumit, chelnerul şi cârciuma de azi. Scena n-a mai intrat în film, dar m-a impresionat întâlnirea celor doi oameni care avuseseră destine aşa diferite.

De câte ori ne vedeam, domnul Pădure mă lua peste picior: „Ţi-a mai răspuns vreunul dintre moguli? Vezi că ai să faci filmul numai cu mine”. A mai durat încă o lună şi jumătate până să reuşesc să filmez cu Voiculescu, Copos şi Patriciu. Dar despre asta, în pastila următoare.

– text publicat în ziarul Adevărul din data de 31 martie 2010 –

**********************

4. Banii lui Ceaușescu și tăcerea “de aur

O nouă pastilă de Kapitalism, oferită de regizorul Alexandru Solomon:

Cui i-e frică să vorbească?

Când m-am apucat să fac filmul kapitalist, am hotărât că nu vreau să relatez lucruri la a doua mână. Jurnaliștii care m-au ajutat cunoșteau o grămadă de afaceri necurate, îmi desenau harta amănunțită, infectă a tranziției românești, dar tot acest material nu putea fi folosit. Un film nu e un articol de ziar, cu documente, scheme și cifre. Vroiam să stau de vorbă cu actorii principali, să înțeleg cum gândesc și să îi filmez „în acțiune”. Ori, în România, și nu numai, presa strigă și atacă, dar dinăuntrul sistemului nu vorbește nimeni. De câte ori între 2008 și vara lui 2009 n-am auzit replica: „eu îți povestesc – dar să nu mă citezi.”

Billy, contabilul canadian. „Legat prin contract”

În februarie 2009, am profitat de o vizită la Toronto ca să mă întâlnesc cu câțiva dintre cei care au anchetat situația conturilor lui Ceaușescu în 1990. Credeam, ca mulți alții, că acolo se află cheia, cel puțin a primei faze a transferului de bani și putere. Atunci l-am cunoscut și pe Linden MacIntyre, reporter de mare clasă, care făcuse o anchetă tv pe tema respectivă. Mi-a povestit cum, în 1991, difuzarea reportajului a fost interzisă prin decizie judecătorească de firma canadiană de audit financiar.

Unul dintre auditori m-a primit dis-de-dimineață la clubul lui, printre machete de yachturi și modele de noduri marinărești frumos înrămate. Făcuse parte din faimoasa echipă angajată de guvernul Roman și pusă pe liber la câteva luni după aceea. M-a felicitat pentru inițiativa mea și, la plecare, mi-a zis că nu îmi poate spune nimic: deși nu mai lucra demult la firma care-l trimisese în România, era legat prin contract cu o clauză de confidențialitate. Peste câteva săptămâni, la București, un „mogul” mi-a zis mustăcind că Billy l-a sunat și l-a informat despre întâlnirea noastră…

Proprietarul magazinului de cartier. „O să am necazuri”

Timp de câteva luni, am căutat un mic întreprinzător, cineva care să îmi poată descrie Kapitalismul românesc de la extremitatea cealaltă. Vedeam în proprietarul magazinului de bloc contrastul de care aveam nevoie. Pentru că acolo jos, la parter, corupția face viața imposibilă, acolo e greu să faci banul. Am primit refuz după refuz: oamenilor le era frică de controale, de dușmănia furnizorilor, de invidia vecinilor. O singură femeie a avut curajul să vorbească și să ne lase să filmăm câteva zile în micul ei magazin. N-a mai intrat în montaj pentru că – în cele din urmă – filmul s-a concentrat pe cei mari. Dar îi port recunoștință.

Și iată, constat că și mie mi-e frică să vorbesc: n-am putut să dau numele interlocutorilor mei; dacă îmi fac un proces?!

– text publicat în ziarul Adevărul din data de 30 martie 2010 –

**********************

3. “Kapitalism”, moguli și criză

Culisele unui documentar care a stârnit şi va stârni dezbateri. Regizorul Alexandru Solomon, realizatorul documentarului „Kapitalism – reţeta noastră secretă”, care va apărea în cinematografe la 23 aprilie, povesteşte, în exclusivitate pentru cititorii „Adevărului literar şi artistic“ cât de lung şi anevoios a fost drumul de la o idee la crearea unei pelicule.

În aprilie, atunci când „Kapitalism – reţeta noastră secretă” va ieşi în cinematografe, se împlinesc cinci ani de când am vorbit prima oară public despre această idee de film. Era la Nyon, în Elveţia, la o sesiune de prezentare de proiecte. Pe fereastră se vedeau vilele de pe malul Lacului Geneva, unul dintre locurile cele mai luxoase din lume, iar eu vorbeam despre miliardarii noştri.

Îmi amintesc că reprezentanţii televiziunilor şi ai fondurilor de filme prezenţi acolo s-au amuzat (pe unii i-am lăsat chiar cu gura căscată) când le-am povestit cum au apărut – după 1989 – marile averi prin părţile noastre. Avusesem deja o idee fantezistă care mi-ar fi permis să prezint problema cu oarece umor şi să nu mă cufund într-o depresie: urma să îl convoc pe Ceauşescu şi să îi prezint România de astăzi. Atunci, la Nyon, finanţatorii au fost impresionaţi, dar n-au dus mâna la buzunar.

Problema banilor

M-am întrebat deseori cum ar fi arătat filmul dacă s-ar fi găsit finanţare atunci şi aş fi putut să-l fac, prin 2005-2006? În fond, capitalismul românesc era deja constituit şi principalii lui actori bine înşurubaţi în peisaj. Perioada marilor privatizări se consumase, creşterea economică era la început şi eram animaţi de entuziasmul dinaintea aderării la UE.

Pe atunci, ar fi fost probabil mai uşor să vorbesc cu protagoniştii, situaţia – inclusiv cea politică – era mai relaxată. Între timp s-a înfiinţat DNA, mogulii sunt un termen încetăţenit şi au început diverse procese (nu contează că nu s-au terminat). N-a fost să fie atunci, am lăsat proiectul deoparte şi am făcut alte filme.

Însă n-am abandonat complet: desigur, în capul meu, „Kapitalism…” era continuarea filmelor mele precedente, al treilea voleu al unei serii începute cu „Marele Jaf Comunist” şi continuate cu „Cold Waves / Război pe calea undelor”. Dacă „Jaful…” se ocupa de anii ‘50-’60, iar „Cold Waves” de ultimele două decenii ale comunismului în România, „Kapitalism…” trata perioada de după ‘89. În fine, în toate cele trei filme vorbeam nu numai despre istorie, ci şi despre mass-media: în „Jaf… despre film, în „Cold Waves” – despre radio, iar în „Kapitalism…” despre televiziune.

Nazurile protagoniştilor

Şi la începutul lui 2008 am reluat subiectul. Se vorbea pe atunci că forurile europene sunt gata să ne suspende din Uniune, pentru că statul român e incapabil să atace marea corupţie. Am început să fac liste cu posibile personaje, să-i vizitez pe câţiva oameni foarte bogaţi şi să frecventez tot felul de evenimente unde mă puteam apropia de lumea lor (aşa am ajuns de exemplu la Balul Vienez de la Casa Poporului).

Atunci m-am speriat: din ce în ce mai puţini oameni voiau să vorbească pe tema asta. În toamna lui 2008, când „Arte” a spus în sfârşit că vrea filmul, din Statele Unite veneau primele ştiri despre o recesiune cum nu s-a mai văzut din 1929. Magnaţii cu care mă întâlneam păreau din ce în ce mai alarmaţi şi mai puţin dispuşi să apară în film.

Au urmat lunile cele mai grele. Strângeam tot mai multă documentaţie, citisem sute de istorii despre afaceri şi corupţie, aş fi putut scrie o carte, însă pentru un film nu prea aveam material. Zile în şir le-am petrecut vorbind la telefon cu secretarele, căutând o portiţă, făcând anticameră.

În aprilie 2009 am început să filmăm şi am continuat până prin iulie. Filmam câte două, maximum trei zile pe săptămână, numai câteva ore pe zi. Uneori aşteptam cu echipa la poartă şi plecam fără să ne fi putut întâlni cu respectivul. Colac peste pupăză, în vară a apărut filmul lui Michael Moore, „Capitalism – a Love Story”. Ştiam că lumea va face comparaţii, că titlul e asemănător, că nu ne prinde bine…

Acum filmul e în laborator. Între timp, criza a rearanjat topul miliardarilor; sunt mulţumit însă că doi dintre primii trei sunt în film. Uniunea Europeană continuă să ne certe periodic pentru că nu suntem capabili să stopăm corupţia. Dar am terminat filmul şi după 23 aprilie vă aştept la cinema.

– text publicat în Adevărul literar și artistic din data de 24 martie 2010 –

**********************

2. Despre cei care au refuzat să apară în “Kapitalism…”

Într-o nouă „pastilă de Kapitalism“, regizorul Alexandru Solomon scoate din „sertar“ lista oamenilor de afaceri care n-au vrut să apară în documentarul „Kapitalism – reţeta noastră secretă“, ce va fi lansat la 23 aprilie.

Într-un documentar canadian din 1991, Ion Iliescu răspunde reporterului: „Cum e posibil să mă întrebaţi când am să elimin corupţia? Ce, voi în Occident aţi terminat cu Mafia?!”. Sigur, domnul Iliescu făcea o confuzie deliberată între apucăturile unei organizaţii criminale şi viciile unui sistem politic. Dar după aproape 20 de ani, în timp ce pregăteam „Kapitalism…”, m-am întrebat şi eu prin ce e corupţia noastră mai rea decât „a lor”.

Dacă cumva e doar – aşa cum credea Iliescu – o fatalitate, un accesoriu al capitalismului? Asta ar însemna că filmul meu nu are niciun rost. De-a lungul pregătirii, am avut multe asemenea îndoieli şi frământări. Uneori mi se părea că fac filmul ăsta prea târziu, că nu mai e nimic de schimbat.

În fond, Brucan publicase încă în 1997 o carte în care stabilise diagnosticul transferului de putere de după 1989 („Stâlpii capitalismului românesc”). Dar faza pe care o descrie Brucan era demult depăşită şi ştiam că -odată cu intrarea noastră în UE – am trecut în altă etapă şi e esenţial să pricepem cine are puterea şi banii.

Aceste depresii erau urmate de altele: aveam fie senzaţia că subiectul e prea vast, fie că oricum – într-un film – asemenea maşinaţii financiare nu pot fi descrise. Apoi, deschizând ziarele sau televizorul, vedeam destule motive să continui.

Când am început să-i frecventez, am mai constatat că, deseori, cei bogaţi şi puternici au multă carismă, dublată de o energie fascinantă. Unii încercau să mă facă să le plâng de milă: venise criza, aveau răspunderi… Poate nu erau chiar aşa de răi, nu?

N-AM AFLAT CUM SĂ MĂ ÎMBOGĂŢESC…

Lucrul la un film de acest tip e un război de uzură. Pierde cine se plictiseşte sau cine se îndoieşte. În decurs de vreo doi ani, după mii de telefoane şi zile de aşteptare, m-am întâlnit cu o serie de oameni.

Iată lista celor care m-au refuzat direct sau pur şi simplu nu mi-au mai răspuns: Ioan Micula, Cataramă, Bobby Păunescu, Columbeanu, Niro, Mişu Negriţoiu, Bogdan Baltazar, Tofan, generalul Stănculescu, Sever Mureşan, Codin Maticiuc, Dan Ioan Popescu, Nicolae Badea. Tender, Dascălu şi Popoviciu m-au refuzat prin telefon; cu Ţiriac, Adamescu şi Sîrbu n-am reuşit să stabilesc nimic. Vântu a râs şi mi-a zis că nu e pregătit.

Ultimul cu care m-am întâlnit, un capitalist din top 10, m-a ascultat şi a tras concluzia: „Adică dumneata îţi pierzi tinereţile umblând după oameni bogaţi?! Şi ce câştigi din asta?!” N-am reuşit să-l fac să-nţeleagă. Uneori nu mai ştiam nici eu la ce îmi foloseşte. Oricum nu mi-ar fi spus cum să mă îmbogăţesc.

– text publicat în ziarul Adevărul din data de 23 martie 2010 –

**********************

1. Din culisele “Kapitalismului...”

Adevărata premieră a «Kapitalismului…» mi s-a parut dintotdeauna că va fi cea din Romania. Aici mă interesează reacția oamenilor, aici se va verifica filmul. Acum s-a fixat: pe 23 aprilie, varianta integrală și inedită va intra în cinematografe. Dar am mai avut o premiera, oarecum nedorită: au trecut mai bine de 3 luni de când o primă versiune – scurtă – a «Kapitalismului…» a fost difuzată de canalul Arte. Aveam contract, nimic de zis, dar credeam că difuzarea va trece neobservată în România (cabliștii noștri au renunțat de ani buni la Arte, nu se potrivea – după ei – cu gusturile românilor).

Inițial, Arte trebuia să difuzeze filmul la finalul lui 2009, însă și-au schimbat brusc planurile pentru 1 decembrie. Așa ne-am trezit că filmul a fost programat în plină campanie electorală, înaintea turului 2 al alegerilor prezidențiale. Nici asta nu ar fi fost grav, dacă Arte n-ar fi căpătat obiceiul de a-și ține producțiile pe site timp de 7 zile. Lucru fatal în epoca de aur a internetului.

Deși n-am suflat o vorbă despre versiunea de la Arte (doar așteptam «premiera din România» !), oamenii au început să își trimită linkul către site și, în mai puțin de 24 de ore, eram asaltați – eu, soția, compania – de cereri de la partide, site-uri și televiziuni românești. Vroiau să le «dăm» filmul. Pe loc ! Am refuzat să îl livrăm ca armă în lupta de gherilă de pe Dâmbovița. Desigur, cererile veneau numai dintr-o «anumită parte» a spectrului politic românesc. Bineînțeles, pe internet «cealaltă parte» ne suspecta că am planificat cu multă grijă această lovitură dată mogulilor; alții protestau împotriva faptului că filmul e interzis în România (?!) sau sugerau că Arte face campanie electorală pentru unul din candidați. Și dă-i, și luptă…

În a treia seară, mă sună un amic : «Vezi că a început filmul la OTV!» Candidatul Băsescu tocmai plecase din studio și dl Diaconescu lansa versiunea lui a filmului meu : luată de pe net, tăiată în partea de sus, cu subtitluri verzui care apăreau sporadic. Am reușit să opresc difuzarea după vreo 10 minute, CNA a aplicat o amendă de 10.000 de Roni (sumă eventual mai mică decât minutul de publicitate încasat la orele respective) și cazul s-a stins.

În 7 zile, au fost 115.000 de vizionări pe site-ul Arte. După ce l-au scos, am crezut că s-a terminat coșmarul. Aiurea: s-au găsit binevoitori să îl plaseze pe youtube. Am avut un dialog suprarealist pe net cu un asemenea domn. L-am rugat să retragă filmul, pentru că am alte planuri cu el. Mi-a cerut să mă legitimez: sunt eu adevăratul Alexandru Solomon cel pe care îl stimează nespus, sau o sosie a lui Dan Voiculescu, care ar da orice ca filmul să dispară de pe internet?! La a doua solicitare a mea, respectivul luptător mi-a spus că sunt mai mult ca sigur supus la groaznice presiuni din partea mogulilor și că am cedat, dar el are datoria față de națiune să mențină filmul la vedere.

Am mai navigat așa o vreme printre pirați de toate soiurile. Toate astea au rămas în urmă și – mai mult ca sigur – vor veni altele. Dar abia aștept să vedeți filmul. Între timp, am să vă mai servesc câte o pastilă de Kapitalism.

Alexandru Solomon

– text publicat în ziarul Adevărul din data de 18 martie 2010 –

April 7, 2010 Post Under - Read More

6 Responses to “Pastila de Kapitalism”

  1. […] mai pacalesc o data“, a povestit Cristina Bazavan pe Facebook).  Era trist dupa ce-a vazut Kapitalism-reteta noastra secreta, unde era vesel. Ce […]

  2. Bucuresti says:

    Apropo, ati vazut declaratia asta noua a lui Vadim? Incendiar discursul, desi nu imi este drag ii dau dreptate, exista solutii mult mai eficiente pentru a avea grija de caini. Nu mai intru in amanunte insa stiu ce se intampla acolo, am sa spun decat atat, ca tot ce se face in momentul asta e de ochii lumii, cainii in realitate nici nu se sterilizeaza iar hingherii alearga dupa cainii cu stapan ca sa ia spaga defapt.

  3. Merle Giffee says:

    Thanks for the great post I was searching for information for a article im writing

  4. […] de Kapitalism – http://www.kapitalism.ro/?page_id=207 – despre Capitalism,  Becali, banii lui Ceausescu, oameni de afaceri si cum s-a facut bani, […]

  5. super, ma bucur c am gasit acesta informatie :)

  6. sunt de acord cu tine, trebuie sa mai si facem ceva….

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.